Dintotdeauna mi-au plăcut casele vechi. De câte ori mă plimb pe străzile Ploieştiului, caut zonele nealterate de transformările epocii multilateral-dezvoltate, acele bucăţi de oraş nesupuse verticalizării forţate, sunt atras de istoria secolelor trecute, ce poate fi citită în fiecare centimetru de perete, geam sau balcon. Atracţia aceasta, sunt sigur, vine din perioada copilăriei mele, perioada timpurie sau preşcolară, cea din care ne amintim cel mai bine numele și chipul educatoarei ce ne culca după-amiază la grădiniţă.
Am locuit atunci, câţiva ani, împreună cu familia, în casa ce se înalţă şi astăzi pe strada Vlad Ţepeş la numărul 19. Imobilul fusese naţionalizat în anii ’50, vechea proprietară, Marcela, fiind considerată un burghez periculos şi nemilos, iar atelierul ei de modă („La mode Marcela”) un exemplu negativ dat clasei muncitoare ce trebuia să respingă fără discuţii iniţiativa antreprenorială şi proprietatea privată. Marcela fusese aruncată din casa proprie, se mutase cu chirie într-un bloc din apropiere, dar îşi păstrase, nu ştiu cum, o mică vitrină ce avea expuse, pe lângă un număr de telefon, câteva pălării din colecţia personală. Cutia mica, cu geamuri albe stătea ferită de ploi lângă intrarea vechii clădiri, iar Marcela venea la două săptămâni să schimbe obiectele colorate ce atrăgeau, totuşi, privirile femeilor ce treceau pe stradă.
În casa aceasta înaltă, cu etaj, ascunsă misterios după câtevă conifere (mai târziu am aflat că erau arbori rari, zade), am primit de la stat, cu chirie, două camere, un hol, un balcon, o bucătărie şi o baie, pe ultimele împărțindu-le cu alți chiriași. Eram aproape de centru, la doi paşi de bulevardul principal şi, mai ales, în spatele magazinelor mele preferate: cofetăria „Crinul Alb” și librăria cu jucării al cărei nume nu mi-l mai amintesc. Nu foarte departe, era şi dispensarul medical, o clădire aflată în rondul imens, acolo unde Vlad Ţepeş se intersecta cu 23 August, locul în care păşeam mereu cu teamă faţă de halatele albe ale asistentelor. Nici până la grădiniţă nu era o distanţă prea mare. Taică-miu mă lua dimineaţa de mână şi porneam încet; treceam de intersecţia cu strada Caragiale, făceam stânga la capătul lui Lobacevschi, având în faţă o curte în care erau multe maşini ce aveau megafoane pe capotă (câţiva ani mai încolo, după ce am învăţat să citesc, am identificat maşinile de la „România Film”, cele care anunţau pe străzile și bulevardele Ploieştiului ultimele premiere cinematografice). Traversam apoi Ştefan Gheorghiu, intrând pe Ceahlău, la capătul căreia, pe strada Plăieşilor, se afla grădiniţa cu program prelungit, numită foarte banal, „22”.
(* Continuarea o puteti gasi in volumul “Case, străzi și oameni din Ploieștiul de altădată”, volum ce poate fi achizitionat de pe site-ul http://magazin.republicaploiesti.net/produs/case-strazi-si-oameni-din-ploiestiul-de-altadata/ )
