Puiul de randunica

Pe la mijlocul lunii martie, intr-o zi in care ceata imbraca crengile goale ale pomilor, doua sageti negre au inceput sa se invarta pe langa streasina casei mele. Erau doua randunele, o pereche ce s-a apucat sa-si construiasca cuib sub palaria acoperisului. Ea, mai mica, mai fina, cu putin fard rosu la ochi si cu pieptul de puf alburiu. El, imbracat in frac negru, mai lat in “umeri” si cu ciocul mai puternic. Amandoi au pornit sa construiasca cu migala si cu atentie viitoarea lor casa.

In cateva zile a fost gata, iar peste putin timp n-au mai plecat amandoua in acelasi timp din cuib. Zburau pe rand, semn ca se pregateau sa devina parinti, clocind cele doua oua de marimea unor bomboane de ciocolata alba. Intr-o zi am gasit pe jos, langa peretele casei, cateva “cioburi” din cojile oualelor de la etaj iar randunelele-parinti zburau amandoua, aprinse, de la cuib spre locuri doar de ele stiute. Si se intorceau avand in cioc ba un viermisor, ba un fir de rama ori o insecta trezita prematur din amortirea iernii.

M-am uitat in sus si am vazut la marginea cuibului patru margeluse stralucitoare. Privirea mea parca le-a speriat si cei doi pui si-au retras ciocurile la adapostul intunericului. Dupa o saptamana mi-am dat seama ca si puii erau in pereche. Baietelul, mai grasut si mai infipt, fetita mai delicata si mai sfioasa. Mancau tot timpul ciugulind din ciocul parintilor, iar noaptea isi scoteau cozile afara dormind cu capsoarele unul peste celalalt.

La doua saptamani puii au inceput sa-si bata aripile si sa se fie atrasi de golul de sub ei. Randunica-tata si mai ales randunica-mama i-au potolit repede, pazindu-i cu strasnicie de tentatia zborului. Dar dupa alte cateva zile instinctul a fost mai puternic si, pe rand, alaturi de cate un parinte, “copiii” si-au incercat aripile. Sa vezi atunci bucurie, freamat si ciripit. Totusi n-au avut curaj sa zboare singuri, se bazau inca pe sustinerea apropiata a “bratelor” celor mari.

Intr-o zi in care ciresul de langa casa explodase intr-o coroana alba de flori, fetita-randunica si-a dat drumul singura din cuib. A reusit sa invinga gravitatia cativa metri, dar, o pala de vant aparuta de nicaieri a dezechilibrat-o si a trantit-o la pamant. Nu s-a pierdut cu firea si a incercat sa bata din nou vazduhul cu aripile ei fragile. N-a reusit “sa decoleze” si efortul a epuizat-o. Parintii au inceput sa zboare in jurul ei, atingand-o cu varfurile penelor ca si cand ar fi putut sa o apuce si sa o ridice de acolo. Fara succes. Glasurile lor disperate m-au scos din casa si am fugit repede acolo unde am vazut agitatie. Randunica era nemiscata, pieptul micut i se umfla din ce in ce mai rar, iar petalele florilor de cires o acopereau aproape in intregime. Am luat-o in mana, cateva grame de puf, si  i-am simtit inima micuta batand tot mai rar. A deschis ciocul minuscul de cateva ori, iar cateva clipe mai tarziu lumina celor doi ochi i s-a stins. Am dus-o undeva departe, in camp, si am ingropat-o sub nori si sub traiectoriile avioanelor alaturi de care nu a reusit niciodata sa zboare.

Trec mereu pe acolo, movilita de pamant cu care am acoperit-o s-a risipit sub asaltul vantului, doar zborul trist, in salturi, pe deasupra ierbii, al randunicii-mama, imi mai aminteste de puiul cu ochi de chihlimbar.

*poza de aici