Share this:

Demult, odata, dascalii nostri se numeau, destul de banal as zice, tovarasul profesor Rosca Vasile, tovarasa profesoara Mihaila Liliana, tovarasa profesoara Baciu Ariadna sau tovarasul profesor Onofras Eugen . Era formularea clasica specifica acelor vremuri . Facand o mica paranteza, imi aduc aminte de o intamplare de la o ora de Romana . Era inainte de sarbatorile de iarna si profesorul Comaniciu ne invata printre altele si cum sa scriem felicitari cunoscutilor, rudelor, profesorilor … Vorbea apasat, uitandu-se adanc in ochii nostri, asa cum facea de fiecare data : “Regulile actuale de adresare impun sa scriem la destinatar : tovarasului cutare sau tovarasei cutare . Asa procedez si eu de obicei … Unui singur om, celui care mi-a salvat viata acum cativa ani, ii scriu de fiecare data la fel, si acest lucru nu il voi schimba indiferent de vremurile care sunt sau vor veni ” . Si parca-l vad caligrafiind cu degetul in aer : “Domnului Doctor cu stima si respect ” . Inchizand acum paranteza si revenind la onomastica profesorala, trebuie sa amintesc ca printre atatia tovarasi erau si trei exceptii . Trei oameni carora la spuneam, mai mult sau mai putin pe fata, altfel . Piedone, Piticu’ si Florica … Dar oare ce ii deosebea de ceilalti, clasicii de matematica, fizica sau biologie ? Este destul de simplu … Erau ingineri, erau simpatici, erau de gasca si tot timpul incercau sa micsoreze “distanta” pe care se presupune ca trebuie sa o aiba un profesor fata de un elev . Pe scurt, pentru noi, cei de atunci, aflati in fata hotararilor existentiale, ei intruchipau visul de inginer tecemist la care tanjeam mai toti …

liceupetru-si-pavel

Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, atributul de “tovaras” s-a modificat in “domn”, dar pentru noi, fostii profesori erau la aceeasi distanta galactica … Adica ne intalneam, vorbeam, schimbam impresii, iar mintea nostra vedea tot “dictatorul” cu catalog sub brat … Pentru mine personal, lucru acesta n-a tinut mult, am predat timp de un an la acelasi liceu si am vazut lumea si din spatele catedrei … Atunci am pasit timid, cu respiratia taiata, pentru prima data, intr-un loc in care nici cu gandul cel mai rebel nu indrazneam sa intru . In Cancelaria Profesorilor . In cei 8 ani petrecuti in liceu nu am depasit nici cu un milimetru pragul acesteia . Daca eram elev de serviciu si cautam un profesor, intrebam politicos din usa si atat . Daca mergeam pe holul mare de la parter imi inchideam ochii pentru a nu zari nici macar umbrele profesorilor ce discutau, citeau sau scriau in cancelarie . Era locul sacru, tabu, in care noi, elevii muritori, nu aveam voie sa intram . Profesor fiind, trecand in tabara “zeilor”, am patruns in templul interzis . N-am simtit mare lucru, nu era nici o comoara sau vreo bagheta de vrajitor acolo . Nu erau decat munca, incordare, griji sau bucurii si multe, multe emotii . Pentru ca mi-am data seama ca lucrul cel mai important pentru fiecare profesor era urmatoarea intalnire cu elevii . Cu chipurile si privirile lor, cu ochii mari, cu reactiile, dar mai ales cu sperantele si asteptarile lor. De fiecare data aceasta intalnire era altfel . Si el, profesorul, trebuia sa fie aceeasi persoana impecabila, perfecta, fara cute la rochie sau la costum, cu raspunsuri la toate intrebarile si cu o voce care sa nu-i tremure deloc . Mie, personal, nu mi-a reusit, dupa ce puneam absentele, si ascultam, asa, vreo doi-trei baieti, ne jucam cu totii pe calculatoarele din laborator . Deh, eram totusi inginer .

In afara scolii, profesorii se transformau …  Acum cativa ani, impreuna cu Sorin, “alergam” pentru a organiza Revederea de 25 de ani de la absolvirea liceului . Si am trecut pe acasa la mai multi profesori . Sa-i mai vedem si sa le inmanam cate o invitatie la importantul eveniment . Am inceput cu Doamna Marasescu … Care era in bucatarie in plin proces de elaborare a unei complicate placinte cu carne . Si, bucuroasa ca ne vede, a inceput sa ne povesteasca, cu un farmec aparte, despre ceilalti colegi, nu ai nostri, ci ai dansei . Astfel am aflat ca Mia Bosovei este bine sanatoasa dupa ce a trecut printr-o operatie dificila ; ca Gigi (Georgeta !) Duca este mai activa ca niciodata ; ca pe Bebe Rosca il gasim intr-unul din blocurile din spatele Palatului Culturii, trebuie doar sa intrebam si oricine ne va arata unde sta ; ca Nora Costescu trebuie sa aterizeze din State (stiam ca sosise deja, dar din politete nu am zis nimic !) si tot asa . A fost momentul in care mi-am dat in sfarsit seama, ca intotdeauna, dupa ce ieseau din clasa, profesorii rigizi se transformau in oameni normali . Oameni care stateau in cancelarie la o cafea si la o tigara, care barfeau, care se intalneau sambata seara la teatru sau la film sau care isi petreceau concediile impreuna . Oameni care isi spuneau cat se poate de simplu pe nume : Gabi, Mia, Gigi, Nora, Bebe, Suzeta, Sorin, Micsunica, Victoria si tot asa … Iar ca regula sa fie completa, ca si exceptie, cred ca unui singur om din tot liceul nu i se spunea pe numele mic . Si acela a fost si este inca directorul nostru, chiar de acolo de sus, din ceruri, Domnul Traian Comaniciu .

Share this: