Exista “Micul Paris”, “Micul Trianon”, chiar si “Micul Titulescu”, de ce nu ar fi si “Micul Rotterdam” ? Printr-o simpla inductie logica, daca Bucurestiul a fost numit “Micul Paris”, atunci Constanta ar trebui sa poarte numele de “Micul Rotterdam” . Si s-ar potrivi, celebrul port de plecare pentru giganticele transatlantice ar putea sa aiba un frate mai mic, sau o sora mai mica, pe tarmul Marii Negre . Constanta, insa, nu a ajuns sa intre in arborele genealogic al celebrului port olandez, dar “Micul Rotterdam” exista cu adevarat in inima orasului . E o oaza de liniste si fericire intr-un “desert” de asfalt si beton . Intre blocurile aranjate intr-un stil liber, pastrand vagi urme de geometrie euclidiana, se afla un spatiu destinat copiilor . Celor pentru care notiunea simpla, de familie, se reduce la cativa termeni mai mult sau mai putin protocolari : doamna directoare, doamna bucatareasa, doamna ingrijitoare, domnul paznic, prietenii voluntari de la ONG-uri … Sunt fetite care nu au auzit niciodata glasul mamei spunand povesti seara, inainte de culcare, sunt baieti care nu si-au imbratisat tatii bucurandu-se de inscrierea unui gol, sunt copii care nu au pus niciodata, duminica, farfuriile pe masa pregatind pranzul pentru toata familia . Dar sunt foarte bucurosi sa invete, sa citeasca, sa povesteasca, sa sa joace, sa alerge si sa aiba grija de comoara lor de langa mare . “Micul Rotterdam” este portul in care au ajuns cu totii aruncati de valurile agitate ale vietii, este locul unde si-au gasit linistea si unde au inceput sa-si construiasca, pas cu pas, viitorul . Iar viitorul lor are forma si maretia unui imens vapor, pe care il vor lansa cu mare fast la apa si cu care vor colinda toate marile Pamantului . Pentru ca toti se gandesc la viitorele lor familii, ce vor avea, bineinteles, cate doi, trei copii pe care ii vor tine pe langa ei, daca s-ar putea, pana hat-departe, dincolo de varsta majoratului . Ca sa recupereze din singuratatea noptilor lungi, petrecute cu ochii deschisi, pe tavan, ascultand pasii mamei care nu mai vine . Dar pana se vor face mari, ei, copiii romani, turci sau romi, se scoala dis-de-dimineata, si, dupa ce beau putin ceai si mananca o felie de paine unsa cu gem, pleaca cate doi-trei, de mana, la scoala . Acolo isi fac curaj, uitand de zambetele false ale colegilor si de privirile compatimitoare ale profesorilor si chiar invata pe bune . Pe rupte as putea spune … Si astfel Daniela este olimpica nationala la Romana, Bianca si Paulina au dat admiterea la liceu si au rezolvat si cel mai greu punct de la Gramatica, cel cu propozitia duala, subiectiva si predicativa, iar micul Alberto invata la Scoala Cambridge si stie deja engleza, franceza si araba . Si nu se va opri aici, viseaza sa sa ajunga celebru ca Steve Jobs si sa inventeze si el un lucru miraculos asa cum este calculatorul . Dupa scoala se intorc cu totii acasa si se apuca din nou sa citeasca, sa scrie sau, acum in vacanta, sa se alerge, cat mai mult, inventand diverse jocuri, sub comanda atenta a Andreei, o fetita de 11 ani careia nimic nu-i scapa si pe care o asteapta o frumoasa cariera in show-biz . Uneori, doamna directoare ii strange pe toti, si impreuna culeg cartile uitate prin cine stie ce colturi de camera, sau impacheteaza hainele groase, punandu-le la pastrare pentru iarna ce va veni . Fetele mai trag cu ochiul, deh fete, ce sa le faci, la mancarurile pregatite de tanti Vali, bucatareasa, iar baietii ii mai tin companie lui nea Ionel, paznicul care le mai ciopleste, din lemn, mici jucarii . Seara vine repede, si, obositi, se retrag in grupuri, in cele 4 casute de lemn, si raman in sfarsit singuri cu visele, suspinele, indoielile, temerile si, mai ales, cu sperantele lor . Speranta ca lacrimile lor vor gasi, candva, matca spre o familie adevarata . Careia sa-i spuna, intr-o seara geroasa de ianuarie, o poveste care sa inceapa cu “A fost odata ca niciodata un loc pe lumea asta numit Micul Rotterdam …”
