Albinuţă

In clasa a V-a l-am numit cu totii, Albinuta. Aveam ore de atelier de tamplarie intr-o cladire de pe strada Elena Doamna si drumul nostru de la liceu trecea pe langa fosta cofetarie Albina. Acolo ne uita Dumnezeu poftind la mascotele, amandinele si eclerele din vitrina. Cand mai strangeam bani de buzunar ne satisfaceam poftele cu savarine ce ne manjeau nasurile cu frisca si miere. Si Albinuta i-a ramas numele. Era mic si iute, agitat si mereu in priza. Ii placea istoria, la limba rusa era ridicat mereu in picioare pentru ca pronunta ca nimeni altu’ “jeleznodarojnikami”, iar la romana era favoritul profesoarei Petre Constanta. A fost primul care a avut semicursiera, una rosie, pe care o repara singur in curtea de pe Udriste Nasturel. La fotbal era un fundas de care trecea cu greu vreun adversar, iesind mereu pe picioare din ciocnirile mai dure. Din clasa a IX-a a tinut cu Dinamo, iar la sah era un adversar redutabil, unul cu care am jucat odata doar cateva mutari intr-o partida ce s-a vrut a fi “prin corespondenta”. Otelul din care ii era construit caracterul s-a calit in timp, devenind un tanar darz cu un temperament de neoprit. A ajuns si personaj in benzile desenate pe care Laurentiu le crea in timpul orelor de UTLM sau Matematica Aplicata, povesti in care Albinuta, invariabil, dadea de bucluc si ajungea la “zuhaus”. Tragea de noi mereu, ne chema la patinoar, la fotbal sau la curse grozave cu bicicletele. Nu-i pasa de pericole, adora riscurile si se bucura de orice reusita. In clasa a X-a, a acceptat provocarea profesorului Comaniciu, acesta promitand trei note de zece oricui invata pe de rost cele 98 de strofe ale Luceafarului. Cu siguranta, profesorul plusase banuind ca nimeni nu se va incumeta la sisifica incercare.  Dar uite ca “Apostolescu”, asa cum ii zicea atunci cand se oprea langa el din mersul lui prin clasa acompaniat de zanganitul cheilor in buzunar si ii punea brusc mana pe umar intrebandu-l de anul in care s-a infiintat “Dacia literara” sau de numele satului in care s-a nascut Octavian Goga, a marsat la ideea asta nebuneasca si timp de doua saptamani a dormit cu poezia lui Eminescu sub cap. Noi, toti, ne-am pregatit pentru recitalul de la ora de Romana, dar Domnul Comaniciu, ca intr-un film in care scenariul este imprevizibil, a schimbat regulile si l-a pus sa scrie pe hartie strofele 3, 24, 31, 47, 53, 67, 78, 83, 3 etc. Bogdan le-a stiut pe toate, apasand cu furie pe pix-ul cu care a castigat de trei ori nota zece.

Tin minte si acum o poza facuta la sfarsitul clasei a XII-a in care noi, Bogdan, Sorin, Laurentiu si Liviu, am scris cu degetele noastre VIIID, intr-o imagine ce a sugerat cei 8 ani petrecuti in liceu, impreuna. Eram un trifoi cu patru foi, reprezentand sansa de a fi fost impreuna in cei mai frumosi ani ai nostri si de a cladi o prietenie ce a dainuit pana azi.
A intrat la Constructii, o facultate grea, la care noi, politehnistii, nici nu ne gandeam. In timpul formidabilelor excursii facute prin tara cu bicicletele timp de 5 ani a fost sufletul si mecanicul nostru. Ne facea rost de mancare cand ne era foame, de bere cand ne era sete si de energie cand nu mai aveam. Seara, in fata corturior, priveam stelele si ne inchipuiam ce o sa facem cand vom fi mari si vom avea familiile noastre : Bogdan va construi un bloc pentru toti, Dan va fora dupa apa, Laurentiu va monta instalatiile pentru utilitati, iar Liviu va automatiza lifturile.
Anii au trecut, Bogdan ajungand ceea ce visa din liceu, un om independent, liber, stapan pe viata lui, deschis la toate provocarile timpului. Una a fost mai mare decat toate poverile ce le dusese pana atunci si a ramas dintr-o data singur, izolat si uitat de toti. Doar curajul i-a fost mereu alaturi,  curajul de a visa la lucruri care noua ne pareau nebunesti, indrazneala de a merge pana in panzele albe acolo unde noi ne opream de mult, forta de a crede in planuri de care noi radeam. De multe ori am incercat sa-l domolim, sa-l convingem ca exagereaza, sa-i demonstram ca noi stim ce-i normalitatea. Dar oare stiam? Acum ma indoiesc. Pentru ca am omis un lucru. Faptul ca a fost un spirit ce nu tinea cont de tipare, unul care gasea un strop de fericire in orice incercare de a schimba ceva. Iar noi, cei invatati cu banalitatea zilei de langa noi nu am inteles acest lucru. Si a fost prea tarziu. Si s-a dus… S-a incordat intr-o zi prea tare, ca o albina ce isi ia avant spre cer… Inima lui n-a rezistat, pulverizandu-se in mii de dorinte neimplinite.
Adio Bogdan, adio Albinuta !

*poza de aici