15 septembrie, într-un an pierdut în vârtejul secolului trecut. O zi caldă de toamnă. Prima zi de şcoală. Pe terenul de handbal este organizat careul cu care se deschide de obicei anul şcolar. În dreapta, chiar sub panoul de baschet, emoţionată şi nerăbdătoare, stă aliniată clasa a V-a D. Sunt puţin pierdut şi îmi caut din priviri colegii pe care îi avusesem anul trecut, în clasa a IV-a. Dani, Adrian, Bogdan, Ştefan și Răzvan erau acum la clasa de volei, acolo unde nici prin gând nu mi-ar fi dat să încerc să intru, cu detenta mea „colosală”. Eram mic de statură, rotunjor pe flancuri şi nu reuşeam să fac mai mult de cinci pase la perete cu mingea de volei. M-am bucurat când am văzut-o pe Anca în grupul strâns în jurul viitoarei diriginte, Raisa Cuţulab, şi m-am liniştit. Eram toţi ca nişte boboci care căutau căldura raţei-mamă. Toţi? Nu chiar. Unul dintre noi găsise o minge, nu ştiu de unde, şi începuse să jongleze cu ea pe picioare în dreptul porţii de handbal. Mă uit cu atenţie şi curiozitate la el. Blonduţ, pistruiat, îmbrăcat cu acelaşi costum bleumarin pe care îl purtam noi, băieţii, dar cu o şapcă cu cozoroc de plastic, negru şi tare, părea cel mai agitat copil din tot liceul. Curios, mă duc mai aproape de el. Mă vede, se opreşte şi îmi întinde mâna: „Eu sunt Laurenţiu, cred că vom fi colegi.” A fost, vorba filmului, începutul unei frumoase prietenii.
(Fragment din volumul în curs de apariție „Ploieștiul amintirilor noastre”)