Fragment din “Filme si delicatese”, poveste aparuta in volumul “Cat de frumos poate fi un oras urat. Povesti si amintiri din Ploiesti”, carte tiparita sub egida Asociatiei pentru Educatie si Dezvoltare Urbana
Nu am descoperit singur sălile de cinematograf, ci împreună cu colegii de la școală. Prin clasa a II-a, distinsa mea învățătoare, Doamna Ionescu, ne-a premiat pe cei care fuseserăm proaspăt promovați la rangul de pionier, cu o vizionare a filmului Veronica. „Excursia” făcută în timpul programului de școală ne-a bucurat chiar mai mult decât o oră de educație fizică în care ne trageam colegele de clasă de cozi și a pus bazele unui comportament ce a devenit o regulă de la care nu ne-am abătut nici un pic, mai ales, în anii de liceu.
„Cinemascopul” era templul filmelor din Ploiești. Situat chiar în centrul orașului, la parterul unui bloc construit în anii de după Război, atrăgea privirile cu un arsenal ce ar fi putut face invidios un actual manager de marketing de la o firmă multinațională. Un panou imens, pe care puteai vedea de la Gara de Sud numele filmului, distribuția si o copie desenată sau pictată a unei secvențe de pe peliculă, acoperea primul etaj al blocului. Jos, în stânga și în dreapta intrării, îți luau ochii afișele oficiale ale producției. Pe trotuar te împiedicai de persoanele care făceau, involuntar, reclamă reprezentației. Erau așa-zișii bișnițari, cei care „se cunoșteau” foarte bine cu casierițele și cumpărau en-gros bilete la spectacolele cele mai bune, iar apoi le vindeau la suprapreț. Un spectacol erau și jocul lor, „Care vrei un bilet în plus… Hai să-l vezi pe Jean Constantin în seara asta… Mai am doar două și închid prăvalia… Are băiatu’ trei locuri la balcon”, și modul în care se evaporau atunci când apărea Miliția.
„Cinemascopul” se deschidea cu un hol, iar pe partea lui stângă se afla casa de bilete. Era o mică deschizătură în perete, de formă semicirculară, prin care vedeai doar mâinile femeii care vindea biletele și planul desenat al sălii, pe care sus-numita tăia conștiincioasă, cu pixul, locurile pe măsură ce se epuizau. Uneori, când doamna avea treabă sau vorbea la telefonul galben, mare, de plastic, fereastra era acoperită cu un geam sau cu o bucată de placaj prin care nu mai vedeai nimic. Când te enervai de atâta așteptat, băteai ușor în „obstacolul” ivit între tine și biletele mult-visate și imediat apărea figura ușor bosumflată a vânzătoarei. La filmele bune era mereu coadă, indiferent de ora la care erau proiectate. Pentru a ordona cât de cât mulțimea ce accepta să stea la coadă, în fața casei de bilete era montată, pe suporți, o țeavă în formă de „L”, străbunica sistemelor de aliniere folosite astăzi în aeroporturi. Pentru unii, însă, nu exista niciun obstacol ce s-ar fi putut opune cutezanței și aspirației de a fi primii, indiferent de situație. Uneori, când aglomerația se lăbărța până în stradă, se mai deschidea o casă în gangul ce ducea spre parcul din spate. Acolo se forma imediat o grămadă spontană în care câștigau cei care dădeau mai bine din coate. Victoria era parțială, pentru că biletele de aici erau fără loc; dacă nu aveai noroc să te așezi și proiecția să înceapă imediat , îți mai rămânea să stai doar în picioare sau pe trepte.
După ce bărbatul de la intrare (întotdeauna era un bărbat, am văzut aceeași persoană timp de mulți ani) îți rupea biletul, pătrundeai într-un hol mare în care te așezai la o altă coadă, cea de la care cumpărai biscuiți, grisine și suc. Te opreai apoi în fața unor trepte pe care nu le puteai urca până ce plasatoarea nu dădea la o parte un carton mare în formă de „A” pe care scria „Nu intrați!”. Era încă pauza dintre proiecții, așa că se aerisea și se curăța sala. În sfârșit, intrai în sală, dând la o parte o perdea roșie și grea, și îți căutai locul rătăcind printre scaunele pe care cu greu puteai dibui numărul rândului sau al scaunului. Spectacolul putea începe.
Așa am văzut „cu clasa” ori cu colegii, în timpul orelor de biologie sau de chimie, cele mai tari titluri ale acelor ani, autohtone sau străine: seria cu Sergiu Nicolaescu, Războiul Stelelor, Întâlnire de gradul III, Infernul din zgârie-nori, seria Jandarmului sau a Companiei a șaptea, producțiile cu John Wayne, aventurile cu B.D. și multe altele. Comedii, drame, filme de groază sau de acțiune, nu conta, „consumam” orice cu aceeași plăcere și satisfacție. Chiar de mai multe ori.
Interesant era și când veneam „la film” cu părinții. Sâmbăta seara ne îmbrăcam frumos și ieșeam în oraș. Biletele erau cumpărate cu câteva zile înainte, așa că aveam timp și de activitați complementare. Noi, copiii, de-abia așteptam să intrăm în cofetăria de lângă „Cinemascop”. Se numea „Continental” și era, de departe, elita locurilor de acest fel din Ploiești. Fie și doar prin faptul că era singurul în care se găsea profiterol. Pe lângă savarine, negrese, „Ora 12”, mascote și jofre, celebra prăjitură alcătuită din mici gogoși cu cremă, înghețată, sos de ciocolată și frișcă reprezenta visul dulce, suprem al fiecărui copil. Stăteai la coadă pentru el, dar vedeai cum se prepară, în fața ta, o capodoperă a artei culinare. Iar gustul… gustul era divin. Ai fi mâncat zeci de porții, dar privirile celor care nu încăpuseră în spațiul, totuși, strâmt al cofetăriei și care se uitau de după geam îți tăiau pofta de mâncare …
*poza de aici
